• Slider Image 1

Cabinet de servicii psihologice


Copilul, intre abandon si supraprotectie

Esti parinte, de fapt ai devenit parinte inca dinainte de a ti concepe propriul copil din punct de vedere fizic. Sau poate ti s-a nascut ideea de cum vei fi in calitate de parinte, cu mult inainte de a deveni adult, ca urmare a propriilor experiente din copilaria.

Vestea rea: multe din patternurile defectuoase cu care tu ai crescut, nemultumiri, frustrari din relatia cu proprii parinti, sensibilitati, vise faramate isi vor gasi un ecran de proiectie in copilul tau, daca nu esti suficient de constient de ce si cum ii transmiti.

Vestea buna: a fi parinte nu este un concept cu un statut imuabil, ci in continua schimbare si adaptare. De fapt devii parinte cu fiecare zi ce trece, deoarece copilul te invata cum sa te perfectionezi in acest demers.

Ne gandim vreodata propriul copil asa cum va arata el la varsta adulta ? Ne imaginam cum va fi el fizic, cum se va purta, ce abilitati va avea, in ce domeniu va profesa, cu cine va dori sa isi imparta destinul ?

Probabil ca noi toti ne dorim in esenta ca odrasla noastra sa fie fericita cu propria viata si cu propriile alegeri, indiferent de aparenta fizica, abilitati, cariera, partea sentimentala sau relationala. Dar oare chiar asa sa fie ? Daca de fapt ne dorim fericirea noastra prin fericirea lui ? Daca fericirea lui nu coincide cu a noastra, atunci cum reusim sa echilibram lucururile ?

Unul dintre factorii favorizanti ai lipsei de fericire si echilibru la varsta adulta poate fi sentimentul de abandon experimentat in copilaria mica intr o maniera constanta si intensa.

Teama de abandon este diferita de abandonul propriu zis, pe care nu il luam in considerare in cazul de fata. Diferita prin subtilitate si nuante, capatand forme variate de la copil la copil si necesitand dezvoltarea capacitatii de decriptare a parintelui, aceasta teama de abandon este in esenta in legatura directa cu iubirea neconditionata sau cu sentimentul de a fi iubit neconditionat de catre adult.

Cand apare la copil frica de a fi lasat deoparte, de a fi parasit, ignorat, neiubit, neacceptat ?

Atunci cand cele trei nevoi fundamentale ale sale, (nevoia de conectare, de competenta si de control, potrivit teoriei autodeterminarii), sunt intr un profund dezechilibru, copilul isi pierde sensul, integritatea psihica si mentala, nu mai constituie un tot unitar si stabil cu parintele si se afunda intr un vid emotional.

Intelegem prin nevoia de conectare pe aceea de a fi iubit si de a iubi, de a fi vazut si inteles, de a darui si primi, de a fi intr un raport permanent cu adultul, indiferent de context.

Daca aceasta nevoie nu e satisfacuta, copilul incepe sa ceara atentie din ce in ce mai imperios si chiar agresiv, deoarece traieste intens teama de abandon. Sunt acei copii sensibili, mamosi, care nu se desprind, care gestioneaza cu greu intarea la gradinita sau la scoala sau in alte medii formale.

 Tehnicile care functioneaza in aceasta situatie sunt:

-        manifestarea empatiei pentru suferintele copilului,

-        evitarea administrarii de comenzi care pot lua forma benefica a intrebarilor si sugestiilor,

-        punerea accentului pe unicitatea copilului, evitand comparatiile cu altii de varsta lui,

-        nu in ultimul rand iubirea neconditionata.

Sa nu uitam ca iubirea nu se da, nu se ia, ea ESTE.

E bine sa evitam mesaje de tipul :”daca nu vii cu mine acum, te las aici” atunci cand copilul de exemplu mai doreste sa stea in parc si se opune plecarii acasa. Acestea sunt mesaje de abandon aplicate in urma unui comportament indezirabil, ce ii intaresc convingerea inconstienta ca el nu este de iubit asa cum e.

De asemenea o convingere inconstienta similara este indusa cand copilul sufera comparatii cu cei de langa el, care au comportamente aparent dezirabile fata de el care nu indeplineste aceleasi criterii de iubire.

Pentru a diminua teama de abandon la copil, e preferabil sa fie implicat in activitati de familie in care se petrece timp de calitate cu el, decat sa fie uitat in fata televizorului sau a tabletei pentru ca parintii sa isi poata face treburile in liniste.

Accentuarea in copil a sentimentelor de rusine, vina, umilinta, frica (de exemplu pedepsele in public, agresivitatea verbala sau administrarea unor pedepse disproportionate) antreneaza teama de abandon, deoarece copilul traieste senzatia ca adultul se dezice de el, il marginalizeaza. De aceea orice manifestare de acest tip e bine sa fie inabusita inainte de a se concretiza.

Intelegem prin nevoia de competenta a copilului acea trebuinta de a fi capabil, de a sti, a putea, a se pricepe, a se simti in stare sa faca lucuri.

Cand nevoia nu e satisfacuta, apar renuntari de tipul “nu pot, nu reusesc, fa tu in locul meu” iar copilul resimte teama de abandon intr-o forma mai subtila, ceea ce il determina sa se agate si mai mult de adult.

Printre tehnicile de stimulare a nevoii de competenta la care adultul poate apela se pot enumera:

-        sa creeze spatiu si sa i dea drumul copilului sa se manifeste

-        sa devina un model pentru copil si sa predea competente, astfel incat sa l invete sa si resolve singur problemele

-        sa priveasca orice greseala a copilului ca o oportunitate prin care acesta va invata ce sa faca alta data diferit ca sa nu mai sufere consecinte negative

Nevoia de control se refera la nevoia copilului de a lua decizii, de a face alegeri si de autonomie.

Daca nu e satisfacuta, atunci apar refuzurile si incapatanarea de tipul “nu vreau, lasa ma in pace”.

Tehnicile pe care le poate aplica adultul sunt:

-        sa creeze spatiul pentru joaca libera,

-        sa ii dezvolte responsabilitatea oferindu-i prilejul sa duca la bun sfarsit diferite sarcini,

-        sa ii afle opinia copilului si chiar sa puna pret pe ea,

-        sa stabileasca limite prin oferirea de variante de alegeri.

Idealul de a avea un copil echilibrat, fara frici irationale, care sa-i impiedice devoltarea libera a potentialului, este ca cele trei nevoi sa se regaseasca cat mai armonios asezate si aranjate.

Am ales sa inchei cu testimonialul unei mamici, la care sentimentul de abandon capata si componenta transgenerationala.

C.Z., 37 de ani, mamica a doua fete

“Imi amintesc ca ieri o scena petrecuta cand aveam vreo 7 ani: mama plecase la serviciu, iar eu trebuia sa stau doua ore singura acasa pana se intorcea tata de la munca. In mod ideal ar fi trebuit sa dorm. Doar ca eu stateam pe un scaunel din hol si plangeam. Imi era un dor sfasietor de bunica (cea cu care locuisem inainte sa incep scoala) si ma simteam teribil de singura si de straina in casa aceea goala. Am jurat atunci ca nu imi voi lasa niciodata copilul sa se ataseze de altcineva in afara de mine. Si ca voi avea cel putin doi copii, ca sa isi tina de urat unul altuia.

Si iata-ma peste ani, mama la randul meu, intr-o relatie pe care as fi crezut-o ideala cu propria fiica. Din clipa in care s-a nascut am stat impreuna zi si noapte: am fost langa ea de fiecare data cand a plans, cand a vrut ceaiul un pic mai cald, cand nu a putut sa isi ridice papusica de pe jos, cand nu a putut sa adoarma singura, sa se spele pe manute, sa isi puna jaheta…. Am invatat-o sa numere, sa recunoasca litere, sa coloreze… Apoi i-am nascut si o sora!

Doar ca ea nu s-a bucurat deloc. S-a agatat de mine si mai tare, mi-a spus printre lacrimi ca  are nevoie de mine tot timpul, ca se simte singura daca ma indepartez de ea, chiar si un metru.

Asa ca mi s-a parut o idee buna sa renunt la job (care dintr-o data nu imi mai parea deloc un „dream-job”) si sa stau cu ele acasa. …Insa, in mod ciudat, oricat de mult timp petreceam impreuna nu era destul. Eram chiar putin invidioasa pe sotul meu: el venea tarziu de la birou, se juca cu ele apoi le spunea simplu „merg sa mananc ” sau „ sa fac un dus” fara ca ele sa urle isteric „ dar nu putem sa stam fara tine!!!”.

Bine, cam prin punctul asta am inceput sa imi mai revin. J Mi-am dat seama ca imi crescusem primul copil de parca ma cresteam din nou pe mine insami. Ca incercasem sa imi vindec ranile copilariei, dar ii pricinuiam fiicei mele unele cu totul noi – nu o lasam sa capete incredere in fortele ei, nu o lasam sa lupte cu nimic, deci nu o invatam ca poate sa mai si invinga.

Acum incerc sa repar asta. Si da, asta inseamna ca imi las copila sa se mai si supere si sa planga singura in camera ei pana se linisteste. Ca o las sa mai mearga la scoala si cu temele gresite pe ici pe colo, sa o certe doamna invatatoare si sa vina plangand acasa. Sa isi faca prieteni noi, sa se certe cu ei, sa fie trista, sa se impace cu ei si sa fie din nou bucuroasa.  Apoi ii spun cat de mandra sunt de ea pentru ca reuseste sa depaseasca momentele astea grele. Sau nu mai spun nimic, doar o las sa se bucure de micile ei mari victorii si o asigur de fiecare data de toata iubirea mea!

Nu stiu cat are asta de-a face cu schema abandonului! Pana la urma, nu m-a abandonat nimeni, iar mama si bunica m-au iubit mult (de asta sunt cum nu se poate mai sigura). Insa cumva lucrurile au luat o intorsatura ciudata in mintea mea in jurul varstei de 7 ani. Inca incerc sa le descalcesc, dar presupun ca face si asta parte din misterul si frumusetea vietii!…”