• Slider Image 1

Cabinet de servicii psihologice


De la compulsia la repetitie la mitul eternei reintoarceri

Dezvoltarea teoriei privind “compulsia la repetitie” isi are originea in observatiile facute de catre Freud asupra nepotelului sau in momentul in care mama sa iesea din incapere (jocul cu ghemul, ca substitut al mamei si incercare de a-si tine sub control angoasa de separare). Conform acceptiunii frediene, compulsia la repetitie este “la nivelul psihopatologiei concrete, un proces incoercibil si de origine inconstienta, prin care subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute, repetand astfel experiente vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; dimpotriva, subiectul are impresia foarte puternica ca este vorba de ceva pe deplin motivat in actualitate”.

Compulsia la repetitie este considerata un factor autonom, pus esential in legatura cu caracterul conservator al pulsiunilor: fiinta umana se repliaza pe situatii care, desi generatoare de suferinta, pot fi confortabile prin aceea ca sunt intr-o legatura inconstienta cu ceva cunoscut sau dorit din trecut.

Thanatosul, instinctul mortii, are ca scop ultim readucerea vietii la stadiul anorganic din care s-a nascut. in mod originar. Daca in plan biologic, Thanatosul este autodistructiv, iar Erosul intervine pentru a-i reorienta catre exterior agresivitatea autodistructiva, expresia la nivel psihologic a Thanatosului este compulsia la repetitie. Aceasta apare ca o incercare de a tine sub control o experienta traumatica, fiind de fapt expresia unei pulsiuni de a restabili starea primordiala a lucrurilor, adica nefiinta/fiinta anorganica.

La o prima vedere este limpede ca acest concept implica conotatii negative, de care ar fi mai sanatos sa ne dezbaram. « Prima dintre traume este cea a nasterii ; a trai inseamna a face tot soiul de retururi/detururi la punctul de origine, la starea de nefiinta, la moarte. Returul este contrariul avansarii, contrariul demersului vital, este intoarcere in moarte ». (Dictionnaire de la psychanalyse Larousse – pg 368).

Dar oare omniprezenta « compulsiei la repetitie » in viata omului nu aduce si unele implicatii pozitive per se? Este fiinta umana atat de mortifera, atat de dornica de aneantizare incat sa nu intuiasca si valente pozitive atunci cand repeta anumite situatii si comportamente ? Sau de fapt intoarcerea simbolica in moarte este o reintoarcere la origini pentru a se redefini, a se recrea si resemnifica pe sine ?

Mi-am propus sa trec in revista cateva dintre cele mai ilustrative exemple ale prezentei « compulsiei la repetitie » in viata psihica.

1.simptomele nevrotice sunt repetitive in masura in care reproduc conflicte infantile intr-o maniera mai mult sau mai putin deghizata (unele simptome, cum ar fi cele obsesionale, chiar au un caracter repetitiv explicit).  Dar oare nu este simptomul o solutie de compromis a inconstientului, fara de care launtric omul s-ar prabusi sub povara angoaselor ?

2.intoarcerea refulatului prin vise, acte ratate sau alte produse.

“Ceea ce a ramas neinteles se intoarce; asemeni unui suflet in suferinta, el nu-si afla linistea pana cand nu se ajunge la rezolvare si eliberare”. Se pune accent pe rezolvare si eliberare, pot avea acestea doar aspecte negative, de tip mortifer? In opinia mea, cu siguranta nu. Cine cauta rezolvare si eliberare e puternic animat de o dorinta de supravietuire.

3. transferul este cel mai repetitiv fenomen, acesta reactualizand in relatia cu psihanalistul conflictele si nevoile infantile ale pacientului

Gabbard arata ca sentimentele asociate cu o figura din trecut sunt repetate, cu psihiatrul in situatia prezenta. Imaginea si sentimentele pacientului fata de terapeut sunt repetitii care dezvaluie informatii  despre relatiile semnificative din prezent ale pacientului.

Gabbard sesizeaza doua caracteristici principale ale transferului :

- este ubicuitar, aceleasi modele din trecut vor fi repetate tot mereu, in toate relatiile pacientilor, fie cu terapeutul, fie cu cei apropiati;

- are o calitate bidimensionala, care implica pe de-o parte o repetitie a experientei trecute cu obiecte anterioare si, pe de alta parte, cautarea unei noi experiente cu un obiect care sa fie reparatorie şi corectiva pentru pacient. Am observat in multe dintre relatiile de cuplu din jurul meu ca se intampla ca o persoana sa se puna in mod repetitiv in ipostaze nefericite de alegere a partenerului, tocmai pentru ca aceasta relatie nefericita are beneficii secundare inconstiente foarte puternice.

Ca forma de compulsie la repetitie este transferul preponderent negativ? In niciun caz, de vreme ce devine motorul care pune in miscare terapia. Pot afirma din experienta proprie ca eu personal m-am intors si reintors de fiecare data la acelasi terapeut pe parcursul a multor ani de zile, in conditiile in care il cunosteam inca din copilarie. Si am resimtit numai aspecte pozitive deoarece la fiecare reintoarcere am mai reparat cate ceva.

4. adictiile au de asemenea un caracter repetitiv pronuntat, perpetuarea durerii in cazul abuzului de substanta fiind o compulsie la repetitie a unei traume timpurii (Khantzian 1997). Gabbard apreciaza ca pacientii cu dependenta de drog reitereaza cu buna stiinta suferinta continuand sa foloseasca droguri ca o incercare inconstienta de a rezolva stari traumatice refulate in amintire. “Astfel, motivul pentru consumul de drog poate fi vazut ca fiind controlul suferintei mai mult decat eliberarea de ea”.

Ce este pozitiv totusi in adictii? Adictia ramane un refugiu, o modalitate adaptativa de a face fata fricii existentiale, singura disponibila la un moment dat pentru persoana care reitereaza comportamentul adictiv.

5. compulsia (nevroza) de destin (Freud -„Dincolo de principiul placerii”). Este vorba despre acele persoane care „dau impresia unui destin care le urmareste, a unei orientari demonice in existenta lor”; experientele de viata care se repeta apar ca o fatalitate exterioara careia subiectul i se simte pe buna dreptate victima. In corelatie cu acest concept apare si nevroza de esec care „desemneaza structura psihologica a unei intregi game de subiecti care par sa fie responsabili de propria lor nenorocire sau cei care nu pot suporta sa obtina tocmai ceea ce par sa-si doreasca cel mai intens”. (Pontalis si Laplanche – „Vocabularul psihanalizei”).

Desi aici se resimte poate cel mai acut caracterul mortifer, totusi prin repetitia unor situatii de viata fiinta umana isi doreste sa controleze activ ipostazele predispozante catre esec, in speranta regasirii unor solutii sanatoase. Si acolo unde se profileaza speranta, instinctul thanatosului este diminuat.

6. masochismul fizic. Rene Roussillon avanseaza ideea existentei unui mecanism din cadrul formelor de perversiune masochista : « suferinta primita incearca in mod repetitiv sa intalneasca punctul in care obiectul se va transforma ». « Femeile batute suporta sa fie maltratate pentru ca au speranta ca persecutorul se va schimba si ca le va recunoaste si investi pentru ceea ce sunt ele,(…) ele sunt animate de speranta vindecarii calaului.  Este ca si cum suferinta provocata si suportata ar fi garantia unei intalniri efective. Subiectul merge cat mai departe posibil si sufera ca sa intalneasca obiectul »

La fel insa, desi comportamentul masochist este autodistructiv, a reitera conduite si scenarii de tip masochist presupune un “efort nebunesc pentru a restaura un simt de a fi în viata sau de autocoeziune”. Si atunci nu dobandeste oare masochismul o functie de autorestaurare? “Durerea fizica este mai buna decat moartea spirituala” (Gabbard), ceea ce explica propensiunea spre repetitie si ii subliniaza latura pozitiva.

7. masochismul moral, ca si cautare permanenta de a se pune in situatii neplacute sau umilitoare. O ilustrare a acestei forme de masochism sunt  “raufacatorii din sentiment de culpabilitate” (Freud), care manifesta o nevoie fundamentala de pedeapsa  izvorata din sentimentul de vinovatie inconstienta. Este vorba de o forta care impinge anumite persoane sa sufere si in acelasi timp sa gaseasca o satisfactie in aceasta suferinta, o forta care poate declansa acte mai mult sau mai putin delicventiale pentru a reduce din culpabilitatea acumulata inconstient. Vinovatia precede astfel delictul, fiind o cauza, nu o consecinta, iar subiectul traieste un sentiment de usurare cand poate sa lege acest sentiment inconstient de vinovatie de ceva concret, real si actual.

Dar oare nu este de preferat a simti suferinta si umilire fata de a nu simti nimic? Adica, in ultima instanta, este aleasa viata in detrimentul mortii simbolice.

8. intoarcerea la locul faptei in cazul autorilor de infractiuni

Tudorel Butoi descrie in lucrarea sa “Psihanaliza Crimei” cum criminalistii identifica in campul faptei primele acte ratate, simptomatice, de autodemascare ale inconstientului infractorului. E vorba de lasarea de obiecte personale la locul delictului care “reflecta dorinta confuz exprimata a eului de autodenuntare”. Aceasta  revenire reflecta nevoia detensionarii faptasului de sub presiunea sociala, care sanctioneaza actul infractional. Este limpede ca refularea faptei nu poate fi pastrata multa vreme fara inconveniente sau riscuri pentru sanatatea psihica, ceea ce subliniaza inca o data valentele pozitive ale compulsiei la repetitie.

Care este filonul comun al tuturor acestor exemplificari? Scopul ultim al compulsiei la repetitie este sa evacueze urma traumaticului din psihic, “sa-l faca integrabil si, astfel, susceptibil de evolutie » (Rene Roussillon-pg 33). Chiar daca repetitia nu aduce neaparat evolutie, totusi se tinde catre ea prin aceea ca isi propune sa lege, sa exploreze si sa descopere alte solutii. Mai mult decat atat Roussillon considera ca « nu repetam niciodata aceleasi experiente identice, repetitia este o traire subiectiva, este un mod de a trai evenimentele « ca si cum ele s-ar repeta », ca si cum ceea ce se intampla aici si acum ar putea fi reluarea unei scene anterioare » (pg 47)

Translatand de la nivelul vietii psihice la nivelul vietii spirituale, orice revenire la origini, in illo tempore cand omul tinde sa devina arhetipal si sa se apropie de Dumnezeu, orice repetare a actului cosmogonic la nivel individual aduc beneficiul indiscutabil al dobandirii unui eu autentic, real si viu, salvat de la dezumanizare (Mircea Eliade-Mitul eternei reintoarceri).  Desfasurandu-si viata cu o periodicitate ciclica si apropiindu-se de modelele arhetipale, omul aboleste timpul istoric, profane si este asimilat timpului mitic, sacru, eternul prezent.

Astfel intr-un sens mult mai larg aceasta forma de compulsie la repetitie, asa cum este inteleasa de Eliade, capata valente mult mai profunde: omul devine cu adevarat el insusi atunci cand repeta ritualurile arhetipale.

Daca la nivel spiritual revenirea la origini izvoraste din aceasta nevoie profunda a omului de salvare, de autenticitate, de integrare in sacru si de inscriere in timpul mitic, de ce am reduce atunci in plan psihic “compulsia la repetitie” la Thanatos, la stadiul anorganic de nefiinta?

Cred ca omul are o propensiune spre viata mult prea puternica pentru ca aceasta sa fie deturnata de instinctul mortii. In opinia mea, chiar daca repetitia in sine nu determina o evolutie directa, vizibila, insusi faptul ca aceasta compulsie la repetitie este pusa in slujba dorintei de schimbare, de resemnificare a traumaticului dovedeste prezenta covarsitoare a Erosului.