Cabinet de servicii psihologice


Pierderea unei persoane dragi, ca forma de trauma

Laplanche si Pontalis definesc trauma in “Vocabularul psihanalizei” ca un eveniment din viata subiectului care se caracterizeaza prin cateva trasaturi specifice: a) intensitatea sa, b) incapacitatea in care se gaseste subiectul pentru a-i raspunde in mod adecvat, c) tulburarea si efectele patogene durabile pe care le provoaca in organizarea psihica. Sub aspect economic, traumatismul implica ideea unui aflux de excitatii excesiv in raport cu toleranta subiectului si capacitatea acestuia de le controla si elabora psihic.

Termenul de “trauma”, folosit frecvent in medicina si chirurgie, provine din greceste si semnifica o rana prin patrundere, iar termenul de “traumatism” este mai degraba rezervat consecintelor asupra organismului in integralitatea sa (exemplu: leziunea ce rezulta printr-o violenta externa).

In psihanaliza s-au pastrat cele trei semnificatii ale termenului medical: cea de soc violent, cea a unei patrunderi si cea a consecintelor care afecteaza intregul organism. Traumatismul puncteaza un eveniment din istoria personala a individului, care poate fi datat in timp si care dobandeste o importanta subiectiva prin afectele neplacute declansate. Totusi un eveniment nu este traumatic per se, intr-un mod absolut, ci trebuie luata in considerare si “disponibilitatea” proprie a subiectului de a se “lasa” traumatizat.

In traumatism nu exista o abreactie a experientei, nu exista o descarcare emotionala prin care individul sa se elibereze de amintirea evenimentului traumatic. Experienta ramane in psihism ca un corp strain, iar in lipsa efectului de catharsis, devine patogena.

Conform primei conceptii freudiene, prin nonabreactie, grupuri de reprezentari aflate la originea simptomelor nevrotice se pastreaza la nivel inconstient si sunt izolate de cursul normal al gandirii. Freud este de parere ca “procesul de abreactie este un adevarat travaliu de rememorare si de elaborare psihica, in care un acelasi efect este reactivat dupa cum e pus in legatura cu amintirea diferitelor evenimente care l-au suscitat”. Cauza nonabreactiei nu este neaparat natura evenimentului, ci “starea psihica a subiectului in momentul producerii acestuia sau diverse circumstante de natura sociala care obliga subiectul sa isi infraneze reactiile”.

In a doua conceptie freudiana, eul, declansand angoasa semnal, cauta sa evite sa fie coplesit de aparitia brusca a angoasei reflexe ce defineste situatia traumatica, in care eul este neputincios. Se stabileste un fel de simetrie intre pericolul extern si pericolul intern: eul este atacat dinauntru la fel cum este atacat si din afara. Freud gaseste nucleul pericolului intr-o crestere peste limita tolerabilului a tensiunii ce rezulta dintr-un aflux de excitatii interne care cer sa fie anulate.

Conform Wikipedia, odata cu progresul neurostiintelor au aparut noi abordari ale traumei, una dintre acestea fiind cea in care psihicul este conceput sub aspect psihoneurologic. Organizarea sistemului psihic depinde de dezvoltarea persoanei si de informatiile primite pe parcursul vietii, aceastea referindu-se atat la aspectele cognitive (memoria semantica) cat si la cele motorii (memoria procedurala). Lucrarile lui Endel Tulving si Jean Piaget sunt de referinta in acest sens. Orice informatie noua ar trebui sa fie memorata pe termen lung, respectiv digerata. Cand apare o situatie traumatica pe care subiectul nu o poate evita sau infrunta, informatia nu poate fi stocata in memoria de lunga durata. Evenimentul ramane in asteptare, clasat intr-o memorie motrica (J. Roques) Si revine fara incetare in scopul rezolvarii ori de cate ori subiectul se linisteste sau se relaxeaza (sistemul parasimpatic). Astfel centrii fricii sunt reactivati prin sistemul simpatic. Nicio destindere nu mai este posibila in caz de urgenta, mecanismul de supravietuire avand prioritate asupra celui de memorare.

O forma deosebita de traumatism psihic este reprezentata de acel eveniment de viata ale carui efecte psihopatologice sunt adesea intarziate in raport cu data la care s-a produs evenimentul” (J. Guyotat) Este cazul unor stari depresive care se produc in urma unui doliu sau a unei despartiri (Dictionar de psihiatrie Larousse, pag 576). Decesul unei persoane dragi este un factor de stres major din cauza a doua motive: pierderea efectiva a relatiei de atasament si confruntarea cu ideea de moarte proprie si de finitudine a vietii. Reactiile provocate de moartea sau disparitia cuiva apropiat zguduie intreaga fiinta in mod invaziv, coplesitor si extrem de dureros.

A face doliul dupa persoana disparuta inseamna a integra la nivel psihic experienta pierderii si durerea asociata, avand ca finalitate reorientarea persoanei intr-o viata care nu o mai include si pe fiinta care nu mai este.

In doliu de fapt noi plangem atat fiinta disparuta, cat si parti din noi insine, localizate in relatia cu celalalt, de care ne separam pentru totdeauna, odata cu pierderea celuilalt. Nu degeaba se spune la moartea cuiva drag “a murit ceva si-n mine”, ceea ce implica ideea de ireversibilitate.

Travaliul doliului este dovedit prin lipsa de interes pentru lumea exterioara, ce apare odata cu pierderea obiectului: intreaga energie a subiectului pare sa fie acaparata de durerea si amintirile sale, pana cand subiectul se hotaraste sa rupa legatura cu obiectul disparut. A rupe legaturile inseamna un doliu reusit, persoana este capabila sa ramana conectata emotional in profunzime cu fiinta disparuta, dar poate in egala masura sa se proiecteze la un nivel adaptativ intr-o lume satisfacatoare fara aceasta. Raman sentimentele de dor si tristete, insa preocuparile si gandurile la persoana decedata nu mai sunt intruzive si coplesitoare, in defavoarea altor activitati.

O expresie extrem de sugestiva care oglindeste reusita unui doliu este a “a ucide mortul”: “fiecare dintre amintiri prin care libidoul era legat de obiect este actualizata, suprainvestita si asupra fiecareia se efectueaza desprinderea libidoului.” (S. Freud – „Doliu si melancolie” si „Dictionar de psihologie Larousse”).

Nu toata lumea reuseste sa integreze trauma pierderii cuiva apropiat. Unele persoane mentin starea psihologica de doliu, ca si cum ar fi singura legatura care mai functioneaza cu persoana disparuta. Reluarea propriei vieti ar echivala cu o tradare a celui disparut. In cadrul acestui tip de doliu prelungit, complicat persoana ajunge sa isi puna restrictii modului in care traieste, evita apropierea de locurile si lucrurile care ii faceau placere celui drag, evita petrecerea timpului cu familia sau cu prieteni ai celui drag. (http://www.psihotrauma.ro)

In pierderea unei fiinte iubite evenimentul poate exclude prin natura sa o abreactie completa” („Vocabularul psihanalizei”). Fara efectul de catharsis, care sa il elibereze pe individ de amintirea evenimentului traumatic, doliul devine patologic.

Trauma rezultata din pierderea cuiva drag diminueaza increderea in existenta unei stabilitati a lumii externe si interne, a unei ordini pline de semnificatie, fiind o experienta personala profunda. Trauma ataca sensul vietii, distruge sensul unitatii trecutului si prezentului. Trauma in sine poate fi privita ca o discontinuitate aparuta subit in traire (Spiegel 1997) “Pe timp de stress, anxietate, tensiune si pierdere toti ne intoarcem catre gandirea paranoid schizoid” (Klein)

In doliul patologic amintirile traumatice, legate de persoana disparuta, nu pot fi perlaborate si raman active cognitiv tocmai pentru ca sunt inhibate afectiv de mecanismele de aparare de tipul disocierii. Persoana care pierde pe cineva drag nu isi mai poate folosi emotiile ca semnal; orice emotie puternica va fi privita ca o amenintare de intoarcere a traumei originare si atunci clivajul devine mecanismul defensiv preponderant. De altfel una dintre contributiile conceptuale majore a lui Ferenczi este chiar sintagma “cuplul trauma-clivaj

Apararile disociative au un dublu rol: de a ajuta persoana sa se tina la distanta de emotiile intense, chiar in timpul producerii evenimentului dureros, si de a amana perlaborarea necesara, care plaseaza evenimentul in perspectiva cu restul vietii sale.

Doresc sa precizez ca a pierde o persoana semnificativa din viata ta nu trebuie sa insemne neaparat moartea fiintei respective. Ci pur si simplu ea nu mai face parte din viata ta si a lasat un gol ce se vrea a fi umplut. Etapele procesului de desprindere sunt relativ similare cu cele din doliu, la o alta intensitate. Durerea este mai degraba proportionala cu componenta transferentiala pe care acea persoana a declansat-o la nivel emotional, inconstient.